Intotdeauna m-am considerat o persoana duala. Chiar am avut o perioada in care credeam ca am dubla personalitate. Aveam si un nume pentru acest alter ego: Izabela. Asa as fi vrut eu sa ma cheme, daca ar fi fost alegerea mea. Am mers pana acolo cu imaginatia, incat 1 an de zile m-am semnat peste tot cu acest nume (inclusiv in acte, ceea ce nu a fost tocmai agreat, drept urmare fiind admonestata si pusa la colt de catre secretara de la scoala:)) )

Intr-o pagina din jurnalul pe care l-am tinut de cand am invatat sa scriu, prin ‘88 scriam: “in mine se afla un inger si un demon; lupta lor ma oboseste si as vrea sa invinga unul, ca sa am pace”. Ciudat, nu? Pentru un copil de 8 ani care in mod logic ar trebui sa fie preocupat de jocul cu papusile…

Incepuse sa imi placa jocul de-a Izabela si dadeam vina pe ea de cate ori faceam ceva nepermis, interzis, reprobabil. Imi botezasem in sfarsit “diavolul interior”. Pentru trezirea sexualitatii mele, tot ea a fost responsabila. Pentru furiile cand ma imaginam ucigand cu sange rece, iarasi Izabela. Pentru fiecare minciuna, rautate, cruzime, indecenta, raspunsul era acelasi: Izabela, invariabil.

Apoi am uitat o vreme de ea. Am redescoperit-o prima data cand cineva m-a iubit. Bietul muritor nu stia ca s-a indragostit de 2 persoane: una dulce, supusa, jucausa, copilaroasa; alta rece, dominatoare, cruda, perversa. Intr-un joc al celor 2, sarmanul a crezut ca este mai vinovat decat vina si a suferit o fractura de mana. Izabela a ras cu pofta, eu am plans. Si am jurat ca nu o s-o mai las niciodata sa raneasca pe nimeni, nici macar pe mine.

-Sarmana prostuta! )) nu stie ce vorbeste… Hei, cititorule, nu vrei sa te joci cu mine? Numele meu e izabela…