Jurnal
30 iunie 2008
Cat la suta din sentimentele noastre sunt realitate si cat la suta sunt autoinduse?
Cand spunem ca iubim pe cineva nebuneste, cat la suta iubim cu adevarat si cat la suta ne impunem sa credem ca iubim acea persoana? Motive? Ne place ideea de iubire, de pierdere a ratiunii. Ne place senzatia asociata cu indragostirea. Ne place sa credem ca suntem capabili de mari trairi. Vrem sa iubim acea persoana, pentru ca noi o consideram vrednica de iubirea noastra. Sau vrem sa o iubim, pentru ca ne dorim sa ne iubeasca si ea. Dar cu adevarat, cat e nebunie necontrolata si cat e autosugestie in aceasta iubire?
Cand spunem ca o persoana ne este prieten adevarat, cat la suta simtim asta si cat la suta ne autoinducem aceasta idee? Motive? intr-o lume superficiala, in care alienarea este la rang de cinste, dorim cu disperare sa ne simtim conectati la umanitate prin semenii nostri. Si suntem mai mult decat dornici sa declaram “prieteni” pe cei care ne baga in seama mai mult decat cu un salut politicos. Daca am petrecut cateva ore, in cateva randuri vorbind mai deschis cu acea persoana si simtind ca avem o conexiune, ne grabim sa o innobilam cu titlul de “prieten”. Daca ni se pare ca acea persoana ne gaseste interesanti, speciali, ca ne “intelege” cu adevarat, degraba o consideram prieten. Dar detasandu-ne putin, cat la suta ne este prieten cu adevarat si cat la suta vrem noi sa credem asta?
Cand spunem ca suferim profund, cat la suta simtim cu adevarat ca s-a rupt ceva in noi si cat la suta vrem sa credem ca suferim? Starea de bine este un fapt considerat normal. Nimeni nu te felicita ca iti este bine. Este deja un cliseu sa fii intrebat “ce faci?”, iar tu sa raspunzi automat “bine!”. Dar daca raspunsul tau este “sufar”, deja conversatia o ia pe un alt fagas. “Ce s-a intamplat, ce ai patit? te pot ajuta cu ceva?”. Suferinta ne innobileaza, ne confera o aura de axis mundi. Cand suferim, intregul univers isi intoarce fata catre noi, si chiar noi insine ne intoarcem privirea introspectiva. Deci, cat la suta suferim cu adevarat si cat la suta ne cream aceasta suferinta?
La fel putem analiza sentimentele de toate felurile: imi place, nu imi place, urasc, doresc, sunt vesel, sunt visator…
Si totusi? Suntem doar o proiectie a propriilor noastre idei si ganduri? Suntem umbre ale propriilor noastre creiere?
Radu spus
probabil 20% reale si restul induse.
)
si ce e rau in a induce? unii s-au vindecat de boli cu medicamente din zahar
credem ca unii ne sunt prieteni, iar apoi cand se intampla ceva rau de ne desparte suferim pt ca am crezut ca erau prieteni. dar dupa o perioada ne dam seama ca am si crezut ca suferim.
Muad`Dib spus
E prea relativ totul…desigur ca o parte sunt autoinduse si o parte sunt “adevarate” dar sa pui in procente…asta in sine e o autoinducere
)…pt ca sunt convins ca variaza de la persoana la persoana…de la caz la caz … nu poti generaliza…a modo grosso, in cazul meu cu persoana anterioara poate sentimente induse au fost majoritatea…sa zice…70%…cu persoana actuala sentimente induse sunt 30% s.a.m.d. cu fiecare persoana in parte..in cazul tau cu totul alte procente…DAR…ce e interesant aici, zic eu…e ca IN FIECARE relatie, de orice tip..exista si indraznesc sa spun ca TREBUIE sa existe un anumit dozaj de sentimente autoinduse. Pt ca nu cred ca e posibil sa iubesti o persoana pt absolut tot ceea ce ea reprezinta…o iubesti pt majoritatea lucrurilor..sau o iubesti pt acele lucruri pe care tu le consideri importante si pe care acea persoana iubita le ofera cu “brio” dar pentru celelalte automat suplinesti cu “sentimente false”, autoinduse…daca nu ai proceda asa poate te-ar deranja prea tare acele lucruri pe care persoana iubita nu ti le satisface…parerea mea…auto(h)indusa…
alex spus
Trairile noastre transpuse in ganduri sunt “invatate” din contextul social-cultural in care am crescut. Suntem invatati sa asociem cuvinte cu stari si sa trecem dincolo de stari ..iconizand Cuvintele.
Cand “spun ceva”..atunci incerc sa fac tranducerea intre ceea ce simt si ceea ce m-au invatat ceilalti sa Numesc acea simtire.
Drept urmare..tot ce stiu e cum sa Numesc simtirile si nu stiu ce simt.
Concluzia: simtirile noastre sunt cu totul autoinduse si, in acelasi timp, sunt reale pentru ca nu avem alte sabloane.
Corina spus
Intotdeauna am fost de parere ca iubim doar pentru ca suntem iubiti de celalalt. “Te iubesc pentru ca ma iubesti, nu pentru ceea ce esti”. Asa e si cu prietenia. “iti sunt prieten pentru ca imi esti prieten”. Iar cu suferinta… hai sa fim seriosi, cat de mult suferim fara martori? Cat suferim in singuratate pana sa cautam alinare? Totul e o mare fanfaronada, dar nici fara ea nu putem trai. Recomand George Carlin pentru clarificari
theICEdeep spus
Ne ceri sa judecam sentimentele in procente… parerea mea e ca ar fi o judecata pur si simplu eronata. Motivul pentru care cred asta: viata cu toate ale ei nu e doar alb, negru si/sau gri e mai colorata da atat – notiunea de procentaj implica o limita inferioara si una superioara, deci, indiferent ca esti trist sau fericit la un moment dat, intotdeauna exista posibilitatea de a fi “mai” trist sau “mai” fericit, ceea ce face, in mod automat, sa intervina limita fiecaruia, limitata ce nu poate fi cunoscuta (in mod real) niciodata. Nici macar nu exista astfel de limite: “Maine poate fi mai rau…/ Se poate si mai bine…”. Astfel se intampla cu toate sentimentel noastre “mai” scarbit, “mai” frustrat s.a.m.d.
Desigur ca ne inducem sentimente, care dintr-un punct sau altul ne convin, dar totul depinde de componenta sociala in care traim sau vrem sa traim, repetandu-ma, in functie de ce ne convine sau nu ne convine.