FOC

Am căutat foc

Toată viaţa

Fără să ştiu

Că focul ardea în mine.

Acum

Din cauza arşiţei din mine

Caut apă.

Ce stupid!

Nici toate mările

Nici toate oceanele din lume

Nu pot stinge flacăra

Pe care tu ai aprins-o.

NEODIHNA

Eu te privesc. Aluneci lin

In somnul bun, odihnitor,

Iar pentru mine e un chin

Sa stau aici si sa nu mor.

Ca te iubesc e un pacat,

Dar viata e o pacatoasa,

Caci Soarta insasi a lasat

Ca patima sa-mi fie casa.

Privirea ta imi e pridvor

Iar sufletu-ti imi e fereastra,

Privesc prin el incet. Si mor

Cu fiecare vorba-albastra.

Invat sa simt si sa vibrez,

Sinceritatea ma apasa,

Si fac din tine al meu Crez

Si cu Dorinta sed la masa.

Din lacrima imi fac odihna,

Din zambet zilei dau apus

Nici noaptea nu imi mai da tihna

Si plec, si vin, si ma las dus,

Plutesc de viu ca un intrus,

In marea cerului cea lina.

As vrea sa fiu o luna plina,

Dar nu-s decat un soare-ascuns.

Caut febril acum un port.

Gasesc un nor. Imi e de-ajuns.

Sa ancorez as vrea sa pot

Dar valurile-mi dau impuls

Plutesc de viu, ca un intrus,

In marea cerului cea lina

Si plec, si vin, si ma las dus,

Pe veci sortit la NEODIHNA.

FRAMANTARI

Imi este teama sa mai sper,

ca ar putea fi chiar real

daca ma las dusa de val

ca m-ai putea iubi sincer.

Nu ca te cred un prefacut,

dar ca barbat esti tot de-al lor

si despartirile ma dor

desi ramase in trecut.

Eu nu cer mult si nici nu vreau

sa iau cu forta ce nu merit

dar nici nu pot sa acord credit

prefer sa spun totul pe sleau.

Se duce-o lupta intre minte

Ce-mi spune sa nu ma arunc

Si inima ce striga-adanc

Sa crezi in el, iubire simte!

Nu te compar nicicum cu ei

Esti tot ce vreau si ce am vrut

Incerc sa scap insa de scut

Si sa renunt la vechi idei.

Increderea ce imi lipseste

Nu e in tine, sa ma crezi

mi-ai oferit multe dovezi,

incat sa spun chiar ma iubeste.

Nu cred in mine, eu nu am

Ce-mi trebuie sa fiu iubita,

de-atatea ori am fost ranita

sa ma conving c-o meritam.

Nu sunt frumoasa, nu-s perfecta,

Sunt visatoare inraita,

De multe ori nesuferita,

Spun ce gandesc, sunt prea directa.

Nu am averi, decat pe mine

O inima in palma pusa,

O minte vesnic nesupusa,

si-o flacara curgand prin vine.

Ard toata, si cu mine ard

si viitorul si trecutul,

desi urasc neprevazutul,

nu voi purta nicicand un fard.

Stiu ca-i gresit sa arat tot

Sa nu-mi pastrez niciun mister

Sa par ca nu-s turnata-n fier

Sa risc sa fugi, drag piticot.

Insa-i tarziu si n-are rost

Sa joc ascunselea cu tine

Esti liber sa vii catre mine

Dar gratis, fara niciun cost.

Nu cheltui nici energie,

nici timp nici bani tot alergand

caci eu te-astept, stau frematand,

si ma intreb: oare-o sa vie?

O fi posibil chiar sa vada

Ce-atatia altii n-au vazut

Si orbi pe langa au trecut

Mergand nepasatori pe strada?

Sa fie el ochiul perfect

Ce vede-n mijloc de furtuna

Si curajos ma ia de mana

Asa cum sunt, copil defect?

Si ce asteapta oare-n schimb?

Ce pot sa-i dau eu de valoare?

aveam candva e drept un soare,

dar a ramas din el doar nimb.

PRIBEGIE

Sunt doar un călător pribeag,

Ce-n lumea seacă n-are loc,

Eu mă-ncălzesc la propiul foc,

Şi din iubire-mi fac toiag.

Şi neştiutele cărări

Le bat de secole tăcut,

Dar nici jumate n-am făcut,

Încetinită de-apăsări.

Am tot sperat şi aşteptat

Să-mi iasă-n cale alt pribeag,

Să-mpart cu el al meu toiag

Şi să găsim ce-am căutat.

Să ne-ncălzim la ceas de noapte,

În jurul focului bătrân,

Plecarea-n stele s-o amân

Până transform carnea în şoapte.

Şi două lumânări să fim,

Ce ard sfioase într-un sfeşnic,

O flacără aprinsă veşnic,

Precum un ochi de serafim.

Dacă mă vrei, fii călătorul

Ce m-a-ntâlnit neaşteptat

Şi s-a oprit, s-a aşezat,

Căci îmi ducea demult el dorul.

Fii tu căldura ce m-alină,

Fii haina care mă îmbracă,

Fii marea sete ce mă seacă,

Fii soarele ce-mi dă lumină.

Fii umărul ce mă susţine,

Fii înţeleptul ce m-ascultă,

Fii-nfometatul ce se-nfruptă

Din sentimentele-mi preapline.

Fii luntrea care-ncet mă poartă

Către tărâmul omenesc,

Unde am voie să greşesc

Aşa cum mi-este scris de soartă.

Fii apa care mă stropeşte,

Căci arşiţa n-o mai suport,

Sunt un pământ aproape mort

Care demult nu mai rodeşte.

Să facem lutul să tresalte,

Să-i dăm suflare, conştiinţă,

Să zămislim înc-o fiinţă

Şi să zburăm în lumi înalte.

Pe scara vieţii să urcăm,

Două idei împreunate,

Să dispărem în zvon de şoapte,

Tăcut să ne dematerializăm.

Să ni se piardă urma-n cer,

Doar amintirea să rămână,

În cântece care să spună

Îndrăgostiţii veci nu pier.

CHIAR DACA

Imi rade mintea in tacere,

Imi plange inima furata,

Gasesc in amintiri placere,

In dragostea nevinovata.

Cum sa renunt sa mai respir

Mireasma trupului tau dulce

Si noptilor lungi de delir

Voit si crud sa le pun cruce?

Soptesc pagan vechi juraminte

De cand sunt oameni pe pamant,

Te chem in mine prin cuvinte,

Si te pastrez prin legamant.

Din mangaieri fac un castel

Ce fruntea bland ti-o impresoara,

Si-o apara, cand tu, rebel,

Te-ncrunti tacut la ceas de seara.

Tu ma alungi, si eu revin,

Eterna, pura si senina

Neostenit bland pelerin,

Urmandu-si inima preaplina.

Din dor de tine-nvat sa zbor

Cu gandul, pasare albastra,

Prin filmul mut, insa color,

Ce este viata mea, a noastra.

Inot prin marea de senzatii

Ca-ntro furtuna rea, turbata,

Si temerile sunt piratii

Ce-ataca inima curata.

Dar le inving, caci stiu prea bine

Ca mi-esti menit de ursitoare

Ca impreuna, eu cu tine,

Voi adormi cand trupul moare.

CARNAVAL

Mă împăcasem cu ideea

Că-i cel mai bine să nu simt,

Să nu am puls, să nu am ritm,

Să nu mai fiu din nou Aceea.

Să lupt mereu, neînfricat,

Cu ei, cu mine, cu tăcerea,

Şi să găsesc oricum puterea

Să uit un vis necugetat.

Mă îngropasem în rutină,

În izolare, în deşert,

Era un sentiment perfect,

O deprivare de lumină.

Nu mai vedeam, nu auzeam,

Eram şi oarbă, dar şi mută,

Era o frumuseţe slută

În tot ceea ce eu simţeam.

De ce să plâng, să protestez

Că sensul nu mi se arată,

Să mă agit, şi, disperată,

Să fug, să-ncerc să evadez?

Mai simplu-a fost să mă opresc,

Să spun tăcerii că-s a ei,

Să sec lumina-n ochii mei

Şi să refuz să mai doresc.

M-am cufundat în noaptea neagră,

Din miere am făcut pelin,

Şi am băut paharul plin,

Ca tot trecutul să se şteargă.

Şi anii au trecut curând.

Mi se spunea că nu trăiesc,

Că frumuseţea mi-o ştirbesc,

Dar eu aveam un singur gând:

Să nu provoc destinul iar,

Să stau cuminte şi supusă,

Să nu mă las din nou sedusă

Crezând că dragostea-i un har.

Dar socoteala nu fu bună,

Căci iar se joac-ascunsea-n rai

Şi îngerul meu cel bălai

Uită de blânda lui nebună.

În cale mi-a ieşit din nou

Iubirea nesătulă, crudă,

De temeri nu a vrut s-audă,

M-a ascultat ca pe-un ecou.

În van am încercat s-opresc

Năvala de lumini, culoare,

De fantezii îmbătătoare

Ce-n valuri mii mă năpădesc.

Am început iar să vibrez,

Fiinţa s-a trezit la viaţă,

Armura inimii de gheaţă

Mi s-a topit. Şi delirez.

Sunt plină iar de contradicţii,

Uitat-am de curgerea lină,

De moartea dulce şi senină,

De abstinenţă, interdicţii.

Urcat-am iar în carusel

Şi, îmbătată de iubire,

De vise dulci de fericire,

Alerg necontrolat spre EL.

Mă mai opresc câte-un moment

Şi-mi plâng de milă, raţională,

Căci ştiu că e o păcăleală,

Dar n-am de-ales, e evident.

Intrată-n horă, nu mai ies

Decât cu inima străpunsă,

Într-o menghină rece strânsă,

Certificată de deces.

Ştiu ce m-aşteaptă, nu-s naivă,

Voi tresălta de bucurie,

Voi ţopăi prin parc zurlie,

Apoi voi pune de colivă.

Voi râde, voi visa, voi vrea,

Voi face totul fără minte,

Dorind doar ca el să m-alinte

Şi să înving soarta cea rea.

Îmi voi lăsa armura jos,

Intrând senină în arenă,

Fără să-mi pese c-o hienă

M-aşteaptă rânjind fioros.

Precum un miel dus la tăiere,

Voi accepta să dăruiesc,

Să dau iar fără să primesc,

Ştiind că restul e tăcere.

Voi bea iar cupa de pelin,

Cu ochii goi, secaţi de plâns,

Având un singur gând ascuns:

Să fie ultimul declin!

S-adorm pe veci, să mă ridic

În nori de gânduri şi idei,

Să mă uit detaşat la ei,

Nesăbuiţii de nimic.

Bieţi Arlechini făcuţi în serie,

Numerotaţi ca nişte piese,

Ce caută simple metrese,

În Columbine şi-n mizerie.

Actori fardaţi, cu măşti hidoase,

Ce au doar suflet de-mprumut,

Schimonosit şi fad şi slut,

Cu inimi goale, găunoase.

Îşi joacă rolul pe de rost,

Nici nu gândesc, nu văd ce fac,

Precum mânaţi de hâtrul drac,

Participă la filmul prost.

Îmi plâng de milă, dar iubesc,

Şi vreau iubirea să mă umple,

Să simt din piept cum îmi irumpe

Un strigăt dur, neomenesc.

Să simt profund că iar trăiesc,

Cu asumarea că m-omor,

Cuprinsă de fatalul dor

Să vreau să dau, făr să primesc.

Îmi e pecetea pusă-n frunte,

De ce mi-i scris nu pot scăpa,

Am fost foţată a m-adăpa

Cu apă din lacuri stătute.

Paharnic trist, de neam ales,

Eu torn doar miere în pocal,

Când îi servesc, la carnaval,

Pe arlechinii ce-mi dau ghes.

Şi beau senină din otrava

Cu care ei mă răsplătesc,

Nici o secundă nu clipesc,

Când îmi întind netoţii tava.

Şi mor şi zbor şi iar învăţ,

Să iert prostia, neputinţa,

Descopăr iar că sunt fiinţa

Menită acestui dezmăţ.

Că sunt trimisă să le-arăt

O cale simplă, nebătută,

Mai greu să fie străbătută,

Dar care duce la desfăt.

Şi poate mâine, încă sper,

Îmi voi găsi un Arlechin,

Ce a băut şi el pelin,

Şi a mai fost şi el în cer.

Să m-odihnesc la pieptul lui,

Să bată inima tăcută,

Să fiu şi eu odat’avută,

Nu veci săraca dorului.

DOAR ATUNCI

Când lumea va fi făcută din aripi de fluture,

Îmi voi găsi şi eu liniştea.

Când inima se va transforma într-un templu,

Îmi voi găsi şi eu liniştea.

Când stelele vor încăpea sub o pleoapă,

Îmi voi găsi şi eu liniştea.

Când şoaptele se vor transforma în zbor de pasăre,

Îmi voi găsi şi eu liniştea.

Când pietre albastre vor lumina visele,

Îmi voi găsi şi eu liniştea.

Când râsete de copii vor tulbura somnul,

Îmi voi găsi şi eu liniştea.

Când liniile palmei vor fi cărări neumblate,

Îmi voi găsi şi eu liniştea.

Când nisipul amintirilor va evada din clepsidră,

Îmi voi găsi şi eu liniştea.

MENESTREL

Hârtie albă precum neaua,
Se vrea umplută cu noroi,
Căci gânduri negre mă apasă,
Când văd că oamenii sunt goi.

Privesc în jur, îmi e de-ajuns,
Nici nu e greu să îi măsor,
Demult cu gândul am pătruns
Nimicnicia vieţii lor.

Trăiesc să moară, mor că mor,
Nu construiesc nimic profund,
Sunt paraziţi ai clipelor
În universul lor imund.

Sfârşit de an, timp risipit…
Iar ei, cobai nepăsători,
Ce rătăcesc în labirint
Acum în prag de sărbători.

E ceas de seară, pace-n jur,
Miroase-a vin şi cozonaci,
Eu, printre gene, clar – obscur
Visez la cei ce îmi sunt dragi.

Ninge frumos, de dimineaţă,
Pare că totul este pur,
Un zâmbet mi-a-nflorit pe faţă
Gândind la bunul meu cel sur.

Iar mama, tata şi bunica
Se-ngrămădesc să mă sărute,
Se risipeşte încet frica…
Sunt tot copil, ca-n vremi trecute!

Sfârşit de an, timp fericit…
Căci suntem iar toţi împreună,
În orice casă, negreşit,
E doar lumină, voie bună…

Eu vreau să uit, să iert acum,
Să scap de toate cele rele,
Cu voioşie plec la drum
În noul an al vieţii mele.

La rândul meu îmi cer iertare
C-am judecat, hulit, strigat,
Că m-am legat de cei de care
Nu are rost. Nu s-au schimbat!

Dar cu noroiul penei mele,
Pe coala albă de omăt,
Am vrut să pun şi praf de stele,
Am încercat şi să desfăt.

E tot ce pot şi sunt şi vreau,
Umil, semeţ, nebun penel,
Tot ce pictez în scris, vă dau!
Semnat: un simplu menestrel.